Cică e revoluţie…

… pe la noi prin România. Lumea se adună în străzi să scandeze contra idioţilor de la conducerea statului. Sunt de acord cu faptul că aleşii noştri sunt nişte persoane opulente, care au dat de bine şi acum nu le mai ajunge. Dar eu nu o să ies în stradă… nu e pentru mine.

Eu văd lucrurile care se întâmplă la noi, şi nu numai, ca fiind lucruri perfect naturale. Orice animal, dacă i se acordă condiţiile necesare, va creşte în populaţie şi va înăbuşi în mare majoritate celelalte specii. Dar ajunge eventual la masa critică, locul în care începe un declin, unde deja balansul natural trebuie restabilit. Şi atunci deja nu se mai pune problema la avansarea speciei, ci fiecare individ va trage pentru el.

Vedeţi lucrul ăsta în specia umană? Vedeţi indivizii mai mari mâncându-i pe cei mai slabi?

Copil fiind…

… nu trecea săptămâna fără să fac ceva stupid care să rezulte într-o mică (sau mare) accidentare. O zgârietura, o tăietură, o vânătaie, vreo 3 degete îndoite… chestii de genul. Şi niciodată nu mă duceam în casă, fiindcă nu m-ar mai fi lăsat mama afară dacă mă vedea avariat. Aşa că în cazul în care îmi curgea sânge, preferam să pun praf pe rană, să se închege sângele, să mai pot sta afară.

Şi a doua zi la şcoală aveam un fel de concurs cu Iulius, să vedem cine o are mai mare. Julitura, mă refer. Atunci când lungimea sau suprafaţa nu erau de ajuns să dovedescă superioritatea, mereu aveam replica “Da, dar a mea e mai adâncă.” Şi când nu aveam răni noi de comparat, cicatricile vechi erau la fel de semnificative.

Acelea erau dovezile că eu traiam, nu doar existam. Şi într-un mod stupid, cam aşa era, fiindcă nu poţi să treci prin viaţă cu adevărat, fără să te alegi cu nişte urme.

Acum am apucat iar vechile obiceiuri. După un antrenament mai intens, ajung acasă cu tot felul de vânătăi, şi sunt oarecum mândru de ele. Ele au o însemnătate. Fac ceva diferit. Nu merg pe burtă prin viaţă, pentru ca la sfârşit să realizez că sunt un anost. Şi totuşi încă nu consider că trăiesc cât pot. Este enervant că ştiu că pot face atât de multe, dar mă complac în starea mea inertă.

În fine, abia aştept ziua de mâine să vâd ce culori îmi mai apar pe corp… mă prinde bine movul. Somn uşor.

Timp de…

… 23 de ani am cunoscut o singură casă. Când eram întrebat “unde locuieşti?” răspundeam simplu “La gară”… şi când pe figura respectivului se afişa nedumerirea, completam cu “Peronul 3, sub o bancă.” Eventual dacă era nevoie le explicam şi faptul că lângă gară este un cartier şi că, de fapt, acolo locuiesc.

O altă întrebare care îmi plăcea la nebunie era “În ce cartier stai?”. Îniţial spuneam că nu ştiu sau nu are nume, dar după o vreme “gaşca” din cartier cu care umblam s-a decis să îl boteze. Şi am scris noi frumos pe un stâlp la intrare în cartier, negru pe alb , să se vadă, “3 chiloţi”. Şi cam aşa a rămas numele, deşi puţin îl ştiu. Dar tot era distractiv să vezi reacţiilor oamenilor când le spuneai.

Dar cam atât. Nu mă mai pot lăuda cu numele şi locatia cartierului. Nu mai pot să mă găsesc “jos în 5 minute” cu beţivu (de asemenea rezident în 3 chiloţi). Pe de altă parte, nu mai trebuie să văd zilnic un bar plin de c…rema societăţii. Nu mă mai cunoaşte lumea de când eram mic şi mă căcam pe mine. Un nou început, nu?

Deci de acum mă găsiţi în centru, la spicu. Stau cu frate-miu câteva luni, până reuşesc să îmi iau şi eu un apartament. Salutări.

Cât de departe…

… poţi alerga după un vis? Cât de departe vei fi ajuns în momentul în care îţi dai seama că visul a dispărut şi tu esti prea orb să vezi că niciodată nu a fost palpabil? Şi în momentul ăla îţi pierzi direcţia şi orbecăi fără un scop anume, până în momentul în care deschizi ochii şi visezi din nou.

Eu mereu am grijă să ţin la îndemână nu doar un vis. Am atâtea vise că vă pot da şi vouă pe gratis câteva. Dar voi nu veţi şti să le faceţi ale voastre. Pot să le fac pierdute pe majoritatea şi să merg înainte, tras de cele două care într-adevăr contează pentru mine.

Mă uit în jur şi văd restul lumii cum aleargă după titluri, după bani. Şi când au răgaz să îşi tragă sufletul, bagă o ţigară şi o bere şi uită de cursă, pentru ca a doua zi să o ia de la început. Şi oricât de multă avere şi faimă vor aduna, niciodată nu vor ajunge la saţietate, vor deveni mai avizi, mai inumani. Parcă le doresc să nu aibă succes în căutarea lor, poate aşa vor găsi o fericire idealistă ascunsă bine în faţa lor.

Este un circ şi eu am bilet în primul rând… mă uit şi arăt cu degetul, râzând. Sunt un ipocrit în ochii lor, ai voştri… şi niciodată nu mi-a păsat mai puţin… fiindcă voi nu mă cunoaşteţi. Eu nu sunt doar cum spui tu, sau el, sau ea. Eu sunt cel mai bun prieten al cuiva, cel mai dispreţuit om al atuia, iubitul “ei”, modelul lui sau un individ oarecare. Toate astea mă definesc la fel de mult ca părerea mea despre mine.

Puteţi pune oricâte etichete doriţi pe orice lucru sau persoană, dar niciodată să nu uitaţi că lucrurile sunt prea subiective pentru a le putea defini.

 

Discutam aseară…

… cu o anume persoană despre un subiect mai delicat. În tema subiectului ăsta a menţionat că ar vrea să fie mai matură, de parcă maturitatea va aduce răspunsurile vieţii. Şi am observat asta la foarte mulţi adolescenţi… o goană după maturitate care, în viziunea lor, va aduce o libertate unică, ceva ce numai prin filme vezi, eventual o perspectivă asupra vieţii net superioară celei prezente.

Dar nu e tocmai aşa. Ceea ce pare a fi libertate, este de multe ori chiar inversul. Odată cu ea vin o sumedenie de responsabilităţi, care îţi îngrădesc enorm viaţa. Îţi organizezi singur timpul liber… da… dar acest timp liber este din ce în ce mai rar. Ai banii tăi… da… dar majoritatea se vor duce pe lucruri esenţiale (facturi, mâncare, eventual o rată). Poate că evenimentele

Plec. Pa.

De ceva vreme mă joc cu ideea unei mici evadări din contidian. În opinia mea (foarte acerb contestată) mulţi nu ştiu să trăiască. Mulţi cred că viaţa se învârte în jurul unui statut social, a unei idei religioase sau a unui nivel economic mai ridicat.

Nu. Viaţa, în umila mea opinie, este un set de trăiri, de sentimente, de situaţii… lucruri diverse, care înalţă spiritul şi modelează caracterul. Viaţa poate fi găsită într-un răsărit, sau într-o decepţie, sau o persoană specială care te îţi răscoleşte sentimentele, şi foarte uşor se pierde în monotonie, în plafonare, în delăsare. Viaţa bună nu este o slujbă plătită bine, o casă mare şi 2 copii cuminţi. Viaţa nu e dedicarea totală a personalităţii mele unui zeu în speranţă mântuirii. Viaţa nu se măsoară în numărul de beţii, de prieteni sau de fete f****e.

O persoană care mereu a urmat un şablon, care nu a îndrăznit măcar o dată să ridice capul, să viseze viitorul şi să uite de limite… o asemenea persoană îşi iroseşte viaţa. Şi eu nu vreau să fiu această persoană. Nu pot spune că am fost cel mai neconformist individ, dar ştiu să visez şi să încerc să îmi urmez visele astea. Şi niciodată nu e prea târziu să încerci.

Am cam 2 luni de când îmi surâde ideea unei escapade din societate… să fug de normele şi regulile impuse la tot pasul. Şi ideea asta presupune o mică plimbare pe malul Siretului…

Astăzi am făcut…

… un prim pas în ceea ce sper eu că va fi o nouă ocupaţie a mea. Am decis că prea mult timp îl pierd acasă între 4 pereţi fără a obţine absolut nimic, aşa că ar fi cazul să fac ceva. Preferabilă este o activitate fizică, care să îmi permită să îmi revin în formă şi care să mă ajute să mai ventilez frustrările pe care, ca mulţi alţii, le adun în timp.

Am încercat să alerg zilnic, dar nu a ţinut decât vreo 2 săptămâni, dupa care a început să mă doară piciorul drept (presupun că alerg şui). Cu fotbalul sau baschetul este complicat fiindcă rareori se strâng destui. Aşa că am decis să încep kyokushin. Am 2 verişoare care deja practică, aşa că imediat m-am implicat.

Astăzi a fost prima zi. A mers bine. Am fost pus în grup cu cei mai neexperimentaţi (ceea ce e şi logic). Interesant e că primul cel mai în vârstă după mine nu cred că avea nici 10 ani. Astăzi am învăţat blocaje.

După cum…

… zicea şi beţivu aici, visele pot avea un efect destul de ciudat asupra unei persoane. Norocul meu este că de cele mai multe ori nu le ţin minte, fiindcă altfel mi-aş face griji pentru mine.

Azi am pus  şi am dormit sănătos la prânz, şi am avut un vis interesant (pe care l-am ţinut minte). Ok… ţin minte că veneam de la muncă pe jos, echipat complet (salopetă, cască, bocanci) şi probabil mă grăbeam undeva, fiindcă alergam. Şi cum alergam eu aşa, am trecut pe lângă un grup de uamini şi, din cauza vitezei, nu am reuşit să mă feresc destul de bine de ei aşa că am şters foarte uşor pe o tipă. Nici o problemă… îmi văd de drum. Mai fac câţiva paşi şi

Nu înghiţeam…

… mai mult praf decât ieri nici dacă îl serveam dimineaţa întins pe pâine. Ieri a fost prima zi de muncă şi pot spune că niciodată nu am prins vânt atât de puternic de când cotrobăi prin combinat. Partea bună a lucrului ăstuia este că nu am murit de cald… a fost chiar bine. Partea proastă e că vântul respectiv mi-a băgat praf până şi în… caracter. Când am ajuns acasă, am făcut un duş extra lung şi fiecare parte a corpului a fost curăţată de minim 2 ori. Dar combinatul mi-a dat un pic de paranoia… chiar şi după curăţarea extensivă tot aveam impresia că undeva, bine ascuns să nu pot verifica în oglindă, tot mai am dâre de murdărie.

O altă parte a faptului că muncesc de ceva timp este că deja am cam învăţat ce am de făcut şi nu trebuie să acord toată atenţia… merg pe automat. Lucrul ăsta îmi lasă timp să mă gândesc la tot felul de prostii (nu dinalea naşpa, nesimţiţilor… că se vede tot prin salopete). Ieri mă fascina un subiect pe care cam evit sa-l abordez pe blog: religia.

Mă gândeam că sunt atâtea religii, una mai stupidă decât alta. Şi sunt atâţia care ar crede orice, atâta timp cât li se oferă promisiunea de o recompensă dacă ar face ceva spre care oricum au o oarecare dispoziţie… eu cam aşa înţeleg religia. Oare e chiar aşa de greu să născoceşti o religie?

Hai să propun eu o variantă.

Acum că suntem…

… în plin sezon estival şi toată lumea are vacanţă sau concediu, fiecare îşi îndreaptă atenţia spre locuri care să îi ajute să rupă rutina de acasă sau de la muncă.

Şi când te gândeşti la vacanţă, de obicei 2 lucruri vin în minte: mare şi munte (în cazul studenţilor mai este şi “beţie cruntă”). Eu parcă totuşi nu vreau nici munte nici mare. Să vă propun eu un scenariu alternativ, la ţară.

Prima zi vreau să ajung la ţară şi primul lucru care îl fac este să trag un pui de somn la răcoare. Când mă trezesc vreau să muncesc prin grădină vreo 2 ore… săpat, prăşit, udat… orice. Când termin vreau să mănânc un