Cu plete adânci!

Azi am primit un telefon alarmant de la George.

“E bolnăvior, nu ştiu ce să-i fac. Coboară să mă ajuţi poate găsim o soluţie.”

Nu puteam să-l las aşa. M-am îmbrăcat rapid şi am coborât. Ce privelişte apocaliptică mi-a fost dat să văd. George, cel mai bun prieten, aplecat asupra lui, încercând să-l liniştească:

“Totul va fi bine. Nu îţi face griji. Vei fi ca nou în curând.”

Dar era clar că era într-o condiţie deplorabilă. Cu greu mă puteam uita fără să plâng. Poate fiindcă îl cunosc bine, poate fiindcă am petrecut împreună clipe preţioase. Am fost în atâtea locuri împreună, am trecut prin atâtea împreună… şi acum să-l văd în starea asta… m-a zguduit din temelii. Dar trebuia să fiu puternic.

“Hai George să vedem cum îl putem ajuta.”

Şi am pus amândoi mână de la mână şi l-am transportat într-un loc ferit, curat, un loc de vindecare. Am adus cu noi şi o trusă de prim ajutor. Una albastră, mare, frumoasă, puţin zgâriată, dar cu tot ce îi trebuie.

Ne-am pus pe treabă. L-am servit cu nişte şpriţuri, de încurajare, apoi am încercat puţină terapie prin electro-şocuri. Nimic nu a mers. Pe moment parea mai bine, mai sănătos, mai vesel. Dar bucuria a fost de scurtă durată. Nici un leac nu dădea rezultate. Am încercat un remediu naturist de la tata, cu puţin lichid dătător de viaţă.

Degeaba.

Oroare.

Deja ne gândeam să chemăm specialiştii. Dar am insistat să mai încercăm ceva. Aveam încredere îl el, ştiam că nu are nevoie decât să fie puţin împins în direcţia corectă. Am încercat şi asta.

Miracol. A început să reverse viaţă în faţa noastră, să radieze fericire, să ne liniştescă sufletele îngrijorate.

A trecut cu bine şi asta.

Aşa am reuşit noi să reparăm azi un Tico.

Pobabil aşa va fi copilul meu.

După cum spuneam, săptămâna nu e trecut fără evenimente. Şi cum grătarul meu se simţea părăsit, abandonat şi de frică să nu fiu decăzut din drepturi de fripturist, am zis să frigem unu. Mă rog… să frigem mai mulţi. Mici. Ne-am adunat, ne-am sfătuit, unii chiar au şi vorbit, după care duşi am fost. La Metro. Ajungem acolo, ne agăţăm de un carucior şi intrăm. Noroc că avea Iulius legitimaţia… pe undeva, că la el nu era. Nu e probleme, doar sunt şi alte posibilităţi. Scotem o legitimaţie de o zi. Zis şi făcut. Cumpărăm câţiva mici (vreo 40) pentru 5 persoane şi ne vedem de drum. Ajungem la destinaţie, ne apucăm. De grătar. Pe stadion. Trece timpul rapid printre curse pe capotă şi bancuri. Mâncăm puţin. În 10 minute deja ramasesem doar eu si George la masă. Nu e problemă. Dacă este mici, este şi poftă. Într-un final ne plictisim de mestecat. Hai să plecăm. Dăm să ne urcăm în Tico, surpriză. S-au blocat portierele. Nu-i problemă, doar avem cheia. În contact. Eh, mare lucru. Putem noi să spargem un Tico. Luăm o furculiţă şi încercăm să il deschidem aşa. După 5 minute de chin am tis să abordăm o tactică mai subtilă, de fineţe. Aşa că agăţăm de marginea portierei şi tragem până se îndoaie. Băgăm mâna, deblochăm portiera, intrăm. Hai să mergem baieţi. Trece Iulius Oltcitul lui pe fază lungă, moare bateria, moare motorul. Perfect. O să alergăm puţin micii. 1 km de împins nu a stricat nimănui niciodată.  Şi nici poliţia nu se supără să vadă 3 nebuni împingând o maşină, noaptea. Terminăm. Ne întoarcem.

Acasă.

Ştiu, ştiu… a trecut ceva vreme de la ultimul articol. Dar, cum spuneam cuiva odată, când nu mi se întâmplă nimic interesant (şi relativ amuzant) nu prea mă îndemn la scris. Desigur nu vreţi să vă plictisesc cu poveşti lacrimogene sau cu lucruri nesemnificative. Desigur nu pot să zic nici că săptămâna a trecut fără evenimente.

Luni, de exemplu, mi-am petrecut ziua sub deviza “Ce-şi face omul cu mâna lui… se numeşte lucru manual, desigur”. Ca să fiu mai precis, pentru cateva preţioase momente am revenit la stadiul intelectual tardiv, în care decupatul şi lipitul reprezentau o activitate incredibil de captivantă. Obiectul atracţiei irezistibile era desigur o bucată de duplex, pe care cu multă dibăcie şi înjurăturile adiacente încercam să o transform într-o bucată de recuzită demnă de a fi folosită într-o piesă a ăluia…. Şachespeare. Mai exact în capodopera “Visul unei nopţi de vară”. Şi bucata de recuzită era o coroană sub forma unui turn cu creneluri, reprezentând un zid…. zid prin care eroii piesei interacţionau (INFORMAŢI-VĂ, inculţilor, citind o carte… aşa ca mine :-”). Oricum, a fost un succes. Aş zice unul pozitiv chiar.

Dar destul pentru un singur articol. Evenimentul pricipal al săptămânii îl las pentru mâine.

P.S. Acest eveniment implică un grătar, după cum mulţi ar fi intuit.

Desigur nu mă plâng. Da, cura a constat dintr-un singur aliment. Şi da, a ţinut o săptămână. Lumea care a citit ultimele două articole va crede ori că mint, ori că am luat-o razna. Desigur, înainte să vă panicaţi trebuie să menţionez ca acel unic aliment este o legumă (nu glumesc… chiar nu are carne leguma asta) tuberculoasă.

Hmmm.. tuberculoasă!? Mişto descriere. Voiam să zic că are tuberculi. Desigur că este atotputernicul CARTOF. Din motive total accidentale am fost nevoit să mănânc acest fruct al pământului, această minune culinară, acest Mesia botanic, o saptamână întreagă. Nu mă plâng. Dimpotrivă. Păcat că nu se întâmplă mai des astfel de accidente.

Desigur nu toate au fost roz săptămâna asta(metaforic vorbind… că nici nu aş vrea să fie roz atfel decât metaforic) că am importat un cadou din peregrinările mele prin Tecuci. Mai exact, am adus acasă o tuse puternică care evoluază uşor spre un început de sfârşit. Desigur azi au venit ai mei de la ţară şi am terminat cura de cartofi. Acum am inceput o cură cu altă legumă: PORCUL.

Wish me luck !

P.S.: Dacă ajung cumva la spital cu toxinfecţie alimentară şi ma bagă ăia la perfuzii, fac apel prietenilor să îmi aducă friptură de contrabandă.

Trezirea a fost dată la ore inumane: nici 10.00 AM nu era. Desigur eu am avut motivul meu să mă trezesc: Dimineaţa aduce cu ea un mic dejun. Vară-mea mai puţin dornică de trezire. Nu-i nimic. Doar nu o să fie singura care doarme. O trezeşte mătuşa. Mâncăm. Puţin aşa să avem energie de drum: ouă, salam, şuncă presată (din belşug). Terminăm. Uncheşul şi matuşica pleacă la casă (au şi apartament şi casă) să se apuce de preparat ospăţul din seara respectivă. Eu rămân acasă cu vara să instalăm uindous icspe (tradus windows xp). Mă apuc de treabă. Termin relativ rapid. Instalez antivirus. Surpriză. Tot ce înseamnă “.exe” e infectat. Ce să facem… vară-mea nu voia a pierde muzica şi pozele. Le mutăm pe o partiţie separată.

Formatez.

Reinstalez.

Drivere.

Programe.

Termin.

Hai la casă. Ajungem. Lumea deja începe să se adune. Verişoara vară-mii arunca priviri suspecte spre mine (de înţeles, doar era un intrus cu plete pe acolo). Apoi o întreabă:

“El e gagiul tău?”

“Ce-ai fată? El e vărul meu din partea lu’ tata.”

Se rezolvă dilema. Apare toată lumea. Începe o cină civilizată. De terminat oricum se termină…  să zicem mai puţin civilizat. Se adună mâncarea pe masă (deja îmi sclipeau ochii) şi se pune lumea pe basculat. Eu nicidecum mai prejos. Două porţii de ciorbă de burtă, două pulpe de pui (rasa Găinosaurus Rex, dacă judecai după marime) şi un piept (toate la grătar), o porţie de salată beuf şi după care tort.

Între timp se încep discuţiile, se golesc cănile de vin (a ‘inşpea oară). Găseşte lumea o chitară amărâtă (o coardă lipsă, una înnodată). Unchiul cântăreţ. Vine şi dedicaţia:

“Bagă una da să nu fie cu Foaie Verde.”

………………………………………….

“Mă căcai în fuuuunduuuu curţii…….”

Şi desigur nici un repertoriu nu e complet fără :

” M-am născut între Carpaţi măăăăiii…..”

Încep să compună rudele remixuri, variante personalizate, se mai duc încă ‘inşpe căni de vin. Se plictiseşte lumea de cântat. Încep povestirile.

” Mai ţii minte cand stateam şi făceam autostopu’? A oprit ala cu TV-ul (dubiţă mai veche). Noi în spate, el cu o gagică în faţă. Şi e drum lung între Galaţi şi Tecuci. Ne-o tăiat pi..rea. Şi doar nu era să îl deranjăm. Facea şi el o vrăjeală cu gagica. Noi cu rându. Unu stătea în faţa geamului să nu vadă, unu îşi facea nevoile în spatele dubiţei. Când ajungem la destinaţie, ne dăm jos. Omu vede lichid scurgându-se din spatele dubiţei… Mă o fi curgând ulei, benzină, lichid de frână. Bine că nu s-a înduplecat să miroasă.”

Poveştile continuă, dar eu cu vară-mea trebuie să plecăm iar în oraş. Asta este. Mergem, bem un suc. Ne plimbăm o leacă. Ne întoarcem. Mie iar îmi este foame. Hai la casă să halim. Ajungem, iar basculez. O porţie de ciorbă de burtă, o pulpă la grătar şi vreo 7-8 ciuperci (tot la grătar) cu smântână.

Cât am mâncat acea memorabilă sâmbătă, pot spune că aproape ştiu ce înseamnă pentru o femeie travaliul.

Mi-am petrecut sejurul în Tecuci, metropola tuturor posibilităţilor. După o călătorie pe tren (personal) în cabină cu 5 ceferişti deja eram pregătit pentru distracţii. Că doar de aia am vizitat Tecuciul… să particip la majoratul vară-mii. Sosesc în gară. Telefon mătuşa

“Am ajuns. Sunt în faţa gării.”

“Bine, hai că vine acum Tonu (unchiul Antonel) cu maşina.”

Şi în nici 10 minute opreşte unchiul în faţa mea cu un Merţan în 2 uşi, 4 locuri (să văd dacă ghiciţi despre care merţ vorbesc). Un mostru. Maşină de servici. Maşina personală este un Clio Symbol. În fine, ajungem acasă, îmi dă cheia, el se întoarce la servici.

La 11.00 vine vara de la şcoală.

“Laaaaaa Muuuuuuuulllţii Aaaaanii!”

Se împart nişte pupici şi un cadou, apoi hai să mâncăm. Ea un ardei umplut, eu doua castroane de ciorbă. Terminăm, telefon mătuşa. Până vine acasă poate tăiem ingrediente pentru salată Beuf. Desigur… de ce nu?. Începem. Eu mă ocupam de carne: o felie mie două la salată, desigur. Terminăm. Vine mătuşa.

“Hai nu mănânci?”

“Abia am mâncat, dar nu-i problemă, mai incape.”

Terminăm. Mă foiesc puţin pe le teveu. Vine unchiu.

“Hai Andrei să mâncăm.”

“Hai.” ce naiba, nu sunt la regim.

Terminăm de mâncat… iar. Deja era târziu. Hai să mergem prin oraş. Ne găsim cu Dada (izbitul vară-mii) şi merem în Ramfu (un club). Luăm loc, comandăm ceva, vorbim. Dar cum nu se putea să iasă prea bine, îşi fac apariţia doi “roackeri”. Unu din ei mi-a captat atenţia prin masculinitatea ce o emana: tricou cu emblema “Viva la revolucion” pe care era scris (cu marker-ul) “kill your idols”. Desigur şi el fuma (am observat că aproape tot tecuciul fumează) dar nu orice ţigări, ci ţigări pentru bărbaţi adevăraţi: Vogue (slim-uri). Clar. Bărbatul secolului. Desigur el nu fusese invitat să stea cu noi. Varsă un suc. Dada ii atrage atenţia. Replica:

“Unde vrei să rezolvăm asta? Aici sau afară?”

Se ridică uşor, apucă scaunul si vrea să i-l spargă de cap. Ratează. Colectează nişte pumni. Intervine lumea. Se despart. Se calmează spiritele.

Tipul vorbeşte primul:

“Ştii eu sunt beat. Nu trebuia să mă provoci.” în jurul ochilor deja apăruse o culoare albastrie foarte sănătoasă.

Termină sucul. Pleacă.

Dada: “Băi care m-a ţinut de stânga, că cu aia dau mai bine?”

Terminăm şi noi. Plecăm. Prea devreme. Hai la o pizza (şi aşa nu mai mâncasem de mult). Halim cate o pizza. Se face 2. Plecăm acasă.

Asta e. Trebuie să ne pregătim pentru a doua zi: petrecerea în familie.

To be continued (în următorul post)

Azi la facultate am aflat o veste cât se poate de rea. Proful nostru se internează în spital şi săptămâna asta nu vom face nici unul din cursurile lui (în număr de 5). Cu părere de rău şi un gol în sufletul nostru de elevi silitori va trebui să stăm acasă. Desigur eu mi-am găsit rapid o ocupaţie de după-amiază. Am fost la cumpărături cu sormea. Desigur lucruri strict necesare unui student: 13 coli hârtie semi-ciocan, tub 200 ml acrylic alb, 50 ml acrilic galben, pensulă subţire, set creioane pelikan şi 20 de pulpe de pui. Toate necesare unui student normal. În special pulpele.

Terminăm, împachetăm şi mergem spre casă. La doar 200 metri trece pe lângă noi un magazin cu rochii de mireasă.

Sormea, etuziastă:

“Hai să ne uităm la rochii.”

“De ce? Ai planuri?”

“Păi peste 3 ani cred că mă mărit” …. Presupun că niciodată nu e prea devreme să planifici.

“Perfect. Vin să vă fac o cântare de nuntă.”

“Cum vrei dar o să fie greu de cărat chitara.”

“De ce?”

“O să fie nuntă de motociclişti.”

Acum eu ştiam că a te însura este un fel de act sinucigaş… dar pe doua roţi şi pinguinizat… mă depăşeşte. Măcar îşi asigură din start o portiţă de scăpare: dacă are vreo mustrare de conştiiţă, pierde din “greşeală” controlu şi s-a terminat.

Oricum eu le doresc tot binele şi Iulian (viitorul nefericit) are tot respectul meu…… De când mă rog să apară cineva s-o ia pe sormea de pe capul meu.

Azi m-am plictisit de minune. Iar. Oricât am mâncat, oricât am dormit, încă îmi este somn şi foame (mai mult ca de obicei, că oricum sunt mai mereu înfometat şi obosit). Asta prevesteşte o săptămână “bună” la facultate. Abia aştept. Deja parcă mă văd întrând în comă intelectuală. Sinapsele se vor bloca, creierul va înceta să funcţioneze (bine, el oricum lucrează foarte auster…. să conserve energie, desigur) ochii se vor fixa pe un punct fix in spaţiu (cu putin noroc va fi un sutien ceva :-”) mandibula va coborî puţin şi un mic şirag de salivă va începe să coboare alene pe bărbie. Dar e mişto să fii student. Cel puţin aşa am auzit. Cine ştie, poate voi vedea şi eu minunea asta. Până atunci mă mulţumesc cu săptămânala legumificare servită de diverşi profesori. Măcar de mi-ar fi trebuit aşa ceva pentru viitoarea profesie. Dar ca orice sistem socialist, expresia “Cu cât e mai mult cu atât e mai bine” este încă pusă în aplicaţie de sistemul de învăţământ.

Gutte Nacht.