Ceferistu’

Azi am primit un telefon alarmant de la George.

“E bolnăvior, nu ştiu ce să-i fac. Coboară să mă ajuţi poate găsim o soluţie.”

Nu puteam să-l las aşa. M-am îmbrăcat rapid şi am coborât. Ce privelişte apocaliptică mi-a fost dat să văd. George, cel mai bun prieten, aplecat asupra lui, încercând să-l liniştească:

“Totul va fi bine. Nu îţi face griji. Vei fi ca nou în curând.”

Dar era clar că era într-o condiţie deplorabilă. Cu greu mă puteam uita fără să plâng. Poate fiindcă îl cunosc bine, poate fiindcă am petrecut împreună clipe preţioase. Am fost în atâtea locuri împreună, am trecut prin atâtea împreună… şi acum să-l văd în starea asta… m-a zguduit din temelii. Dar trebuia să fiu puternic.

“Hai George să vedem cum îl putem ajuta.”

Şi am pus amândoi mână de la mână şi l-am transportat într-un loc ferit, curat, un loc de vindecare. Am adus cu noi şi o trusă de prim ajutor. Una albastră, mare, frumoasă, puţin zgâriată, dar cu tot ce îi trebuie.

Ne-am pus pe treabă. L-am servit cu nişte şpriţuri, de încurajare, apoi am încercat puţină terapie prin electro-şocuri. Nimic nu a mers. Pe moment parea mai bine, mai sănătos, mai vesel. Dar bucuria a fost de scurtă durată. Nici un leac nu dădea rezultate. Am încercat un remediu naturist de la tata, cu puţin lichid dătător de viaţă.

Degeaba.

Oroare.

Deja ne gândeam să chemăm specialiştii. Dar am insistat să mai încercăm ceva. Aveam încredere îl el, ştiam că nu are nevoie decât să fie puţin împins în direcţia corectă. Am încercat şi asta.

Miracol. A început să reverse viaţă în faţa noastră, să radieze fericire, să ne liniştescă sufletele îngrijorate.

A trecut cu bine şi asta.

Aşa am reuşit noi să reparăm azi un Tico.

Pobabil aşa va fi copilul meu.

După cum spuneam, săptămâna nu e trecut fără evenimente. Şi cum grătarul meu se simţea părăsit, abandonat şi de frică să nu fiu decăzut din drepturi de fripturist, am zis să frigem unu. Mă rog… să frigem mai mulţi. Mici. Ne-am adunat, ne-am sfătuit, unii chiar au şi vorbit, după care duşi am fost. La Metro. Ajungem acolo, ne agăţăm de un carucior şi intrăm. Noroc că avea Iulius legitimaţia… pe undeva, că la el nu era. Nu e probleme, doar sunt şi alte posibilităţi. Scotem o legitimaţie de o zi. Zis şi făcut. Cumpărăm câţiva mici (vreo 40) pentru 5 persoane şi ne vedem de drum. Ajungem la destinaţie, ne apucăm. De grătar. Pe stadion. Trece timpul rapid printre curse pe capotă şi bancuri. Mâncăm puţin. În 10 minute deja ramasesem doar eu si George la masă. Nu e problemă. Dacă este mici, este şi poftă. Într-un final ne plictisim de mestecat. Hai să plecăm. Dăm să ne urcăm în Tico, surpriză. S-au blocat portierele. Nu-i problemă, doar avem cheia. În contact. Eh, mare lucru. Putem noi să spargem un Tico. Luăm o furculiţă şi încercăm să il deschidem aşa. După 5 minute de chin am tis să abordăm o tactică mai subtilă, de fineţe. Aşa că agăţăm de marginea portierei şi tragem până se îndoaie. Băgăm mâna, deblochăm portiera, intrăm. Hai să mergem baieţi. Trece Iulius Oltcitul lui pe fază lungă, moare bateria, moare motorul. Perfect. O să alergăm puţin micii. 1 km de împins nu a stricat nimănui niciodată.  Şi nici poliţia nu se supără să vadă 3 nebuni împingând o maşină, noaptea. Terminăm. Ne întoarcem.

Acasă.

Ştiu, ştiu… a trecut ceva vreme de la ultimul articol. Dar, cum spuneam cuiva odată, când nu mi se întâmplă nimic interesant (şi relativ amuzant) nu prea mă îndemn la scris. Desigur nu vreţi să vă plictisesc cu poveşti lacrimogene sau cu lucruri nesemnificative. Desigur nu pot să zic nici că săptămâna a trecut fără evenimente.

Luni, de exemplu, mi-am petrecut ziua sub deviza “Ce-şi face omul cu mâna lui… se numeşte lucru manual, desigur”. Ca să fiu mai precis, pentru cateva preţioase momente am revenit la stadiul intelectual tardiv, în care decupatul şi lipitul reprezentau o activitate incredibil de captivantă. Obiectul atracţiei irezistibile era desigur o bucată de duplex, pe care cu multă dibăcie şi înjurăturile adiacente încercam să o transform într-o bucată de recuzită demnă de a fi folosită într-o piesă a ăluia…. Şachespeare. Mai exact în capodopera “Visul unei nopţi de vară”. Şi bucata de recuzită era o coroană sub forma unui turn cu creneluri, reprezentând un zid…. zid prin care eroii piesei interacţionau (INFORMAŢI-VĂ, inculţilor, citind o carte… aşa ca mine :-”). Oricum, a fost un succes. Aş zice unul pozitiv chiar.

Dar destul pentru un singur articol. Evenimentul pricipal al săptămânii îl las pentru mâine.

P.S. Acest eveniment implică un grătar, după cum mulţi ar fi intuit.