Viitorul e întunecat
Pobabil aşa va fi copilul meu.
Grătar… iar.
După cum spuneam, săptămâna nu e trecut fără evenimente. Şi cum grătarul meu se simţea părăsit, abandonat şi de frică să nu fiu decăzut din drepturi de fripturist, am zis să frigem unu. Mă rog… să frigem mai mulţi. Mici. Ne-am adunat, ne-am sfătuit, unii chiar au şi vorbit, după care duşi am fost. La Metro. Ajungem acolo, ne agăţăm de un carucior şi intrăm. Noroc că avea Iulius legitimaţia… pe undeva, că la el nu era. Nu e probleme, doar sunt şi alte posibilităţi. Scotem o legitimaţie de o zi. Zis şi făcut. Cumpărăm câţiva mici (vreo 40) pentru 5 persoane şi ne vedem de drum. Ajungem la destinaţie, ne apucăm. De grătar. Pe stadion. Trece timpul rapid printre curse pe capotă şi bancuri. Mâncăm puţin. În 10 minute deja ramasesem doar eu si George la masă. Nu e problemă. Dacă este mici, este şi poftă. Într-un final ne plictisim de mestecat. Hai să plecăm. Dăm să ne urcăm în Tico, surpriză. S-au blocat portierele. Nu-i problemă, doar avem cheia. În contact. Eh, mare lucru. Putem noi să spargem un Tico. Luăm o furculiţă şi încercăm să il deschidem aşa. După 5 minute de chin am tis să abordăm o tactică mai subtilă, de fineţe. Aşa că agăţăm de marginea portierei şi tragem până se îndoaie. Băgăm mâna, deblochăm portiera, intrăm. Hai să mergem baieţi. Trece Iulius Oltcitul lui pe fază lungă, moare bateria, moare motorul. Perfect. O să alergăm puţin micii. 1 km de împins nu a stricat nimănui niciodată. Şi nici poliţia nu se supără să vadă 3 nebuni împingând o maşină, noaptea. Terminăm. Ne întoarcem.
Acasă.
