A răcit…
Azi am primit un telefon alarmant de la George.
“E bolnăvior, nu ştiu ce să-i fac. Coboară să mă ajuţi poate găsim o soluţie.”
Nu puteam să-l las aşa. M-am îmbrăcat rapid şi am coborât. Ce privelişte apocaliptică mi-a fost dat să văd. George, cel mai bun prieten, aplecat asupra lui, încercând să-l liniştească:
“Totul va fi bine. Nu îţi face griji. Vei fi ca nou în curând.”
Dar era clar că era într-o condiţie deplorabilă. Cu greu mă puteam uita fără să plâng. Poate fiindcă îl cunosc bine, poate fiindcă am petrecut împreună clipe preţioase. Am fost în atâtea locuri împreună, am trecut prin atâtea împreună… şi acum să-l văd în starea asta… m-a zguduit din temelii. Dar trebuia să fiu puternic.
“Hai George să vedem cum îl putem ajuta.”
Şi am pus amândoi mână de la mână şi l-am transportat într-un loc ferit, curat, un loc de vindecare. Am adus cu noi şi o trusă de prim ajutor. Una albastră, mare, frumoasă, puţin zgâriată, dar cu tot ce îi trebuie.
Ne-am pus pe treabă. L-am servit cu nişte şpriţuri, de încurajare, apoi am încercat puţină terapie prin electro-şocuri. Nimic nu a mers. Pe moment parea mai bine, mai sănătos, mai vesel. Dar bucuria a fost de scurtă durată. Nici un leac nu dădea rezultate. Am încercat un remediu naturist de la tata, cu puţin lichid dătător de viaţă.
Degeaba.
Oroare.
Deja ne gândeam să chemăm specialiştii. Dar am insistat să mai încercăm ceva. Aveam încredere îl el, ştiam că nu are nevoie decât să fie puţin împins în direcţia corectă. Am încercat şi asta.
Miracol. A început să reverse viaţă în faţa noastră, să radieze fericire, să ne liniştescă sufletele îngrijorate.
A trecut cu bine şi asta.
Aşa am reuşit noi să reparăm azi un Tico.
