Miros de portocale…
…şi de brad, gust de turte, luminiţe colorate pe bradul împodobit, colinde la televizor, căldură în casă, flori de gheaţă pe geamuri, o ninsoare frumoasă cu fulgi mari… pe scurt, Crăciunul.
“Pentru mine…
… nu este important aspectul fizic, doar intelectul contează”. Ok, de câte ori a-ţi auzit fraza asta, mai mult sau mai puţin în exact forma care v-am prezentat-o?
Eu cred că este deja un automatism să răspundem astfel când suntem puşi în situţia… e ca şi când am minţi la un CV doar ca să obţinem postul (în cazul ăsta, aprobarea/admiraţia celorlalţi).
Israel Kamakawiwo’ole – Somewhere over the rainbow
R.I.P. Voce superbă de la cineva aşa masiv.
Aseară am reuşit…
… să termin de recitit o carte care urcă cu uşurinţă în topul lecturii mele preferate de până acum (da, din când în când mai citesc câte o carte).
Cartea se numeşte “Ciuma albă” şi este scrisă de Frank Herbert, cunoscut pentru seria de succes “Dune”. “Ciuma albă” prezintă un “prezent” atât de posibil, descris cu atâta îndemânare şi convingere, încât nu poţi să nu te sperii puţin gândindu-te la subiectul cărţii.
Încălzirea globală…
… pe mine nu prea mă încălzeşte. Mi-a fost indicat de Lup să mă uit la un miniclip, un protest surd la modul distructiv în care ne trăim viaţa. Am mai menţionat o dată în alt articol că omul este probabil cea mai iraţională fiinţă.
Sunt şi nu sunt…
.. fericit în perioada asta a anului. Mă pierd în zgomote înfundate de acorduri când nimic nu îmi mai place, când nimeni nu mai este prieten, când vremea mohorâtă şi citadină distruge şi urma de fericire închipuită care o mai am.
Steaua …
… mea cea norocoasă.
Cum spuneam acum câteva articole, nu prea cred eu în noroc sau destin sau alte minunăţii de genul. Dar azi mă gândeam că totuşi la un capitol am avut mai totdeauna noroc. Destul de mare chiar.
Şi atunci când…
.. îmi vine să mă dau cu capul de un perete de draci, nu o fac. Prea mult efort pentru aşa puţină plăcere. Oricum nu sunt făcut să stau supărat mult, sau să am pică pentru lucruri din trecut.
De cele mai multe ori, nervii se transformă uşor, uşor în melancolie. Şi atunci este plăcut. De ce? Fiindcă de cele mai multe ori, atunci reuşesc să mai renunţ la zidurile care le-am tot ridicat în jurul meu şi să vorbesc deschis. Sau în lipsă de interlocutor capabil, să meditez la tot felul de lucruri.
