Pun punct.
Am hotărât. Renunţ la blog. Nu are rost să continui să scriu când este clar că talentul meu literar este cel mult mediocru.
Nu şterg contul încă, poate mai vizitează cineva, din greşeală şi dă peste ceva ce ar considera interesant.
A fost ditractiv să îmi expun public unele idei, trăiri, sentimente, dar este cazul să revin la realitate – nu e de mine..
Salut şi mulţumesc celor ce m-au susţinut.
Mi-am pierdut…
… harul magic de a îndruga prostii, de a bate apa în piuă, da a umfla gogoşi. Mai pe scurt, nu mai ştiu ce şi cum să scriu.
Desigur, nu mă aşteptam să dureze prea mult avântul cu care am început blogul, dar au trecut luni bune totuşi. Acum articolele vin din ce în ce mai rare şi mai seci. Idei poate ar fi, dar nu ştiu să le văd, sau să le fructific.
Ce bine…
… este să fii copil. Cel puţin asa tind să cred, citind articolele Teniei şi Lupului în această materie. Şi m-au lepşuit şi pe mine.
1. Cât de departe eşti de copilărie?
Eu aş spune că deşi nu îmi place să recunosc, sunt puţin cam departe. Da, încă mai am plăcerea să mă joc cu maşinuţe şi încă mai salivez după dulciuri în vitrină (chit că acum pot să îmi iau câte vreau – nu mai primesc cu porţia)… dar ca gândire nu sunt copil, oricât aş încerca. Încă ţin cu dinţii de trăirile puerile şi mă feresc de “responsabilităţi mature”.
Am invadat…
… încă un site. Ceferistu’ a făcut gară pe youtube şi e gata să arate lumii ce poate.
