Ceferistu’

… că de la o vreme am cam renunţat la plăcerea de a gândi (de a medita, de a visa cu ochii deschişi) în favoarea problemelor mai reale, mai materiale.

Să fie ăsta un semn de maturizare, sau doar de abandon? Adică ştiu că nu am încotro şi trebuie să mă maturizez, să pot face faţă obstacolelor care le am de depăşit. Dar parcă nu ar vrea să fac asta în detrimentul gândirii idealiste, care (zic eu) m-a caracterizat mereu.

Acum stăteam şi mă gândeam că eu nu suport bine critica la adresa mea. Cel puţin nu din partea apropiaţilor. Mereu am fost relativ influenţabil de cei la care ţin, mereu am încercat să le fac tuturor pe plac, şi poate o să consideraţi asta un defect, cel puţin eu sigur ar trebui să îl consider, fiind în dezavantajul meu.

Dar am observat că deşi din cauza asta mă găsesc deseori călcat în picioare, tot cred că este spre binele meu, ca persoană (ce emo sunt). Nu m-am considerat niciodată o persoană prea orgolioasă, şi nu mi-a plăcut niciodată să fiu în centrul atenţiei. Dar asta nu înseamnă că nu îmi place să fiu apreciat pentru calităţile alea puţine care le afişez. Şi când contrariul se întâmplă (destul de des în perioada asta), tot nu pot să îmi vărs nervii pe altcineva.

Nu îmi place nici să fiu privit prin prisma altora (gen “dacă eram în locul tău..”) fiindcă nici eu nu privesc pe alţii aşa. Sau cel puţin încerc.

Nu pot să ascult poveţele altora, atâta timp cât nu mă regăsesc în ele.