Ceferistu’

acum 5 minute de citit cea de-a treia carte din seria de succes al lui Frank Herbert, Dune.

Cartea se numeşte Copii Dunei (“Children of Dune” în varianta originală) şi nu vă plictisesc cu subiectul ei. Cei interesaţi, cu siguranţă vor găsi detalii pe net.

Ceea ce vreau să spun în legătură cu această carte este sentimentul cu care am rămas. Cărţile lui Frank Herbert citite de mine (Ciuma albă, seria Pandora, seria Dune – acum) mereu au avut darul să mă lase în suspensie, oarecum uluit de punctul nou de vedere care îl prezintă. După asemenea lectură îţi dai seama cât de înrădăcinaţi suntem noi în anumte credinţe, obiceiuri şi cât de orbi suntem de cele mai multe ori, complăcuţi în decadenţă (firea umană!?).

Sunt sigur că ceea ce scrie Frank Herbert este “lectură uşoară” în comparaţie cu multe alte cărţi care au ca scop să ne “deschidă ochii”, dar pe mine m-a atras cel mai mult firul narativ bogat şi antrenant împletit doar pe alocuri cu aceste momente de “iluminare”.

Este o lectură plăcută  şi, deşi este sub emblema SF, poate fi foarte uşor digerată şi de admiratorii altor genuri.

Dacă cineva o să citescă seria (sau deja a citit-o), sau măcar prima ( şi cea mai reuşită) carte, aş dori să împărtăşească opinii.