… nu trecea săptămâna fără să fac ceva stupid care să rezulte într-o mică (sau mare) accidentare. O zgârietura, o tăietură, o vânătaie, vreo 3 degete îndoite… chestii de genul. Şi niciodată nu mă duceam în casă, fiindcă nu m-ar mai fi lăsat mama afară dacă mă vedea avariat. Aşa că în cazul în care îmi curgea sânge, preferam să pun praf pe rană, să se închege sângele, să mai pot sta afară.
Şi a doua zi la şcoală aveam un fel de concurs cu Iulius, să vedem cine o are mai mare. Julitura, mă refer. Atunci când lungimea sau suprafaţa nu erau de ajuns să dovedescă superioritatea, mereu aveam replica “Da, dar a mea e mai adâncă.” Şi când nu aveam răni noi de comparat, cicatricile vechi erau la fel de semnificative.
Acelea erau dovezile că eu traiam, nu doar existam. Şi într-un mod stupid, cam aşa era, fiindcă nu poţi să treci prin viaţă cu adevărat, fără să te alegi cu nişte urme.
Acum am apucat iar vechile obiceiuri. După un antrenament mai intens, ajung acasă cu tot felul de vânătăi, şi sunt oarecum mândru de ele. Ele au o însemnătate. Fac ceva diferit. Nu merg pe burtă prin viaţă, pentru ca la sfârşit să realizez că sunt un anost. Şi totuşi încă nu consider că trăiesc cât pot. Este enervant că ştiu că pot face atât de multe, dar mă complac în starea mea inertă.
În fine, abia aştept ziua de mâine să vâd ce culori îmi mai apar pe corp… mă prinde bine movul. Somn uşor.
de fiecare data cand ma duc la fotbal pe liceme nu exista sa nu-mi fac vreo pizda …
) de dragul vremurilor bune