Bâzâia…
… beţivu’ ceva despre o leapşă. Îl înţeleg că nu a avut de alege, venind de la Dida şi chiar a avut despre ce scrie.
Dacă ar fi şi eu să mă gândesc la perioada sărbătorilor fericite, sigur mă gândesc la perioada copilăriei. Şi singurul lucru care le făceau atât de minunate este faptul că încă mai credeam în “magia Crăciunului”, în minunata noapte a Crăciunului care va aduce ca prin minune un nene bătrân în casă să îmi pună mie cadouri sub brad.
Dar sincer, nu ţin minte un Crăciun care să fi fost cu adevărat special… despre care pot spune : Da, pe ăsta n-o să-l uit cât oi trăi. Şi nici o altă sărbătoare nu a fost mai presus. Cam aceeaşi poveste de fiecare dată: de cele mai multe ori unul sau ambii părinţi munceau, banii care îi aveam îi cheltuiam pe o masă festivă şi ceva cadouri simple. Să nu credeţi că sunt nerecunoscător. Nu, chiar apreciez eforturile făcute pentru a avea ceva în plus de sărbători. Dar revenind, nu cred să fi fost vreo sărbătoare care să fi ieşit din tipar prea mult. Nu aş avea ce să povestesc despre o anume zi din an.
Aş putea vorbi despre sărbătorile mai recente. Toate fericite (destulă băutură peste tot), toate aveau câte un element mai tâmpit gândit de noi cu săptămâni în urmă, dar la fel: nimic care să mă fi marcat profund.
În concluzie: îmi pare rău să dezamăgesc, dar nu am nici o poveste de Crăciun pentru voi.
Poate luna asta va aduce ceva.
O lume în oglindă…
… este de fapt modul nostru de a vedea viaţa. Nimic nu mai este simplu, absolut totul trebuie analizat, trebuie găsite înţelesuri ascunse, totul este complicat.
Lucru destul de amuzat totuşi este faptul că oglinda ca metaforă sau ca simplu obiect este atât de comună în viaţa noastră, încât nici nu ne dăm seama de efectul ei. Ne trezim dimineaţă, ne spălăm pe dinţi, avem în faţă o oglindă (în cele mai multe cazuri)… vedem ce feţe triste avem că niciodată nu suntem destul de odihniţi pentru a începe o nouă zi de “viaţă”. Ne pregătim să ieşim în oraş, iarăşi ne petrecem jumătate de oră în faţă oglinzii (o medie pentru băieţii… nu am nici o idee cât timp alocă fetele în faţa oglinzii pentru o astfel de ocazie). Totul se învârte asupra acestei nevoi de a ne simţi siguri pe noi prin simplu aspect. Prea puţin se mai pune accent pe trăsături de caracter. Desigur, nu voi fi ipocrit să spun că aspectul este irelevant într-o relaţie de orice gen, dat fiind faptul că o primă impresie este mereu bazată pe aspect.
De ce această discuţie? Simplu. Seara aceasta am fost la distilat nişte dicuţii cu 2 amici. Şi desigur că după ceva bere şi vin, s-a simţit nevoie de “a elibera presiune”. Şi simplul fapt că gazda nu avea o oglindă în baie, îmi părea atât de ciudat, de nou. Ne-am obişnuit să ne vedem trăsăturile obosite în geamul de la clădirile pe lângă care trecem, în oglinzile din cluburi, đin băile oricărui local, încât absenţa ei într-o baie sare în ochi. Adică cum să nu văd ce fel arăt după ce am băut 1 litru de bere, jumate de vin şi 200 ml de lichior? Ce fel de civilizaţie e asta?
O prostie. Simplu o prostie. Oare nu suntem sătuli de noi? Eu sincer prefer să stau să mă uit 3 ore la chipul unei fete frumoase decât să pierd 1o minute uitându-mă la “trăsăturile mele masculine după care se dau în vânt fetele”. Şi totuşi simt lipsa unei oglinzi în baie. Aproape îmi este frică de ce devine societatea. Şi eu cu siguranţă nu fac excepţie.
P.S. Articol scris sub influenţă.
Nu am obiceiul…
… să scriu despre filmele care le văd. În principal, fiindcă nu văd multe, dar şi pentru că multe nu sunt excepţionale. Bune, da… dar nu excepţionale. Desigur fiecare are părerea lui despre ce înseamnă “excepţional”, dar cum blogul ăsta este “Ceferistu”, o să aflaţi doar despre ce găsesc eu excepţional.
Plictisit de jocuri şi de facultate (ca orice student, de altfel), am zis să îmi dedic câteva ore pe noapte să mai vizionez câte ceva. Am văzut Terminator 3 şi 4, filme bunicele. Am treminat de vizionat Seinfeld ( în sfârşit). Finalul a fost… ciudat. Un serial bun, dar parcă totuşi îi lipseşte ceva. Am văzut District 9, un SF de asemenea bunicel. Însă nu despre astea vreau să scriu.
Piercing, tatuaje…
… sau poate operaţi estetice mai “speciale”. Lucruri pe care eu le-aş încadra uşor sub denumirea de body art. Am început să apreciez acest gen de artă cam în perioada când orice puştan devine… mă rog, un puştan mai mare. Adică prin liceu, când hormonii zburdau liberi prin sistem şi muzica “zvăpaiată” era ceva sfânt. Desigur că atunci şi poeziile sumbre sau îmbrăcămintea ciudată văzută la cântăreţii preferaţi erau de natură aproape divină, dar spre deosebire de acestea, body art-ul a rămas încă în admiraţia mea chiar şi după ce tricourile cu scheleţi, chitarele electrice şi fascinaţia cu macabrul au devenit doar o fază din trecut.
Când ceva…
… nou se iveşte, o oportunitate, un lucru care poate schimba ceva la viaţa ta, indiferent cât de nesemnificativ este, ştim să alegem ce este bine? Şi dacă ştim, o facem?
Câţi nu s-au gândit la multe şanse ratate, cu regret?
“Băi, dacă ştiam…”
“Eh, ăla puteam să fiu eu…”
My momma…
… always said “Life is like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.”
Astăzi am re-re-revăzut filmul “Forrest Gump”. Şi deşi a fost pentru a 4-a oară, şi ştiam toată acţiunea, filmul încă reuşeşte să mă impresioneze.
Am zis…
… să nu las să treacă luna fără un articol nou. Deşi de ceva vreme sunt puţin mai puţin vorbăreţ, puţin mai deloc social… doar aşa, cât să nu dau de bănuit.
Nu ştiu exact ce anume mă face să am o aşa stare. De fapt, nu ţin minte să fi scris un articol care să fie “vesel” de ceva vreme. Şi partea nasoală este că încep să mă obişnuiesc aşa. Mereu îmi spun “mâine sigur voi face….” dar au trecut ceva “mâine” şi tot acelaşi lucru îl fac. Nimic.
Sunt sigur…
… că eventual în viaţă voi întâlni femeia perfectă pentru mine… şi atunci îi voi lua mâna în mâna mea, o voi privi în ochi şi îi voi spune:
“Îmi pare rău, sunt căsătorit.”
O melodie impunătoare…
… care nu îşi pierde din calitate indiferent de câte ori o ascult. Este un imn latin din secolul XIII scris de Thomas de Celano. Un poem latin medieval, ce diferă de latina veche prin accent şi rimă. Poemul descrie Ziua Judecăţii, când ultima trompetă cheamă sufletele în faţa tronului Domnului, sufletele curate fiind salvate, restul fiind aruncate în flăcările Iadului.
Ce fiinţe…
… curioase suntem. Sau poate fac eu notă discordantă!?… Nu ştiu. Cert este că natura umană este cel puţin curioasă.
Te poţi angaja pentru un nimic să înfrunţi obstacole de nedescris, să treci prin foc pentru banalităţi şi un fleac te poate distrage de la un ţel mult mai important. Îţi faci planuri mari, mai mult sau mai puţin fanteziste, mai mult sau mai puţin sortite eşecului. Şi parcă atunci când te pregăteşti de eşec, atunci când totul este potrivnic, câteodată reuşeşti. Însă planurile care nu pot da greş, cele în care îţi pui toată speranţa, de lunga sau de scurtă durată, sunt deseori sortite eşecului.
