Piercing, tatuaje…
… sau poate operaţi estetice mai “speciale”. Lucruri pe care eu le-aş încadra uşor sub denumirea de body art. Am început să apreciez acest gen de artă cam în perioada când orice puştan devine… mă rog, un puştan mai mare. Adică prin liceu, când hormonii zburdau liberi prin sistem şi muzica “zvăpaiată” era ceva sfânt. Desigur că atunci şi poeziile sumbre sau îmbrăcămintea ciudată văzută la cântăreţii preferaţi erau de natură aproape divină, dar spre deosebire de acestea, body art-ul a rămas încă în admiraţia mea chiar şi după ce tricourile cu scheleţi, chitarele electrice şi fascinaţia cu macabrul au devenit doar o fază din trecut.
Când ceva…
… nou se iveşte, o oportunitate, un lucru care poate schimba ceva la viaţa ta, indiferent cât de nesemnificativ este, ştim să alegem ce este bine? Şi dacă ştim, o facem?
Câţi nu s-au gândit la multe şanse ratate, cu regret?
“Băi, dacă ştiam…”
“Eh, ăla puteam să fiu eu…”
My momma…
… always said “Life is like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.”
Astăzi am re-re-revăzut filmul “Forrest Gump”. Şi deşi a fost pentru a 4-a oară, şi ştiam toată acţiunea, filmul încă reuşeşte să mă impresioneze.
Am zis…
… să nu las să treacă luna fără un articol nou. Deşi de ceva vreme sunt puţin mai puţin vorbăreţ, puţin mai deloc social… doar aşa, cât să nu dau de bănuit.
Nu ştiu exact ce anume mă face să am o aşa stare. De fapt, nu ţin minte să fi scris un articol care să fie “vesel” de ceva vreme. Şi partea nasoală este că încep să mă obişnuiesc aşa. Mereu îmi spun “mâine sigur voi face….” dar au trecut ceva “mâine” şi tot acelaşi lucru îl fac. Nimic.
Sunt sigur…
… că eventual în viaţă voi întâlni femeia perfectă pentru mine… şi atunci îi voi lua mâna în mâna mea, o voi privi în ochi şi îi voi spune:
“Îmi pare rău, sunt căsătorit.”
O melodie impunătoare…
… care nu îşi pierde din calitate indiferent de câte ori o ascult. Este un imn latin din secolul XIII scris de Thomas de Celano. Un poem latin medieval, ce diferă de latina veche prin accent şi rimă. Poemul descrie Ziua Judecăţii, când ultima trompetă cheamă sufletele în faţa tronului Domnului, sufletele curate fiind salvate, restul fiind aruncate în flăcările Iadului.
Ce fiinţe…
… curioase suntem. Sau poate fac eu notă discordantă!?… Nu ştiu. Cert este că natura umană este cel puţin curioasă.
Te poţi angaja pentru un nimic să înfrunţi obstacole de nedescris, să treci prin foc pentru banalităţi şi un fleac te poate distrage de la un ţel mult mai important. Îţi faci planuri mari, mai mult sau mai puţin fanteziste, mai mult sau mai puţin sortite eşecului. Şi parcă atunci când te pregăteşti de eşec, atunci când totul este potrivnic, câteodată reuşeşti. Însă planurile care nu pot da greş, cele în care îţi pui toată speranţa, de lunga sau de scurtă durată, sunt deseori sortite eşecului.
Am terminat…
acum 5 minute de citit cea de-a treia carte din seria de succes al lui Frank Herbert, Dune.
Cartea se numeşte Copii Dunei (“Children of Dune” în varianta originală) şi nu vă plictisesc cu subiectul ei. Cei interesaţi, cu siguranţă vor găsi detalii pe net.
Am observat…
… că de la o vreme am cam renunţat la plăcerea de a gândi (de a medita, de a visa cu ochii deschişi) în favoarea problemelor mai reale, mai materiale.
Să fie ăsta un semn de maturizare, sau doar de abandon? Adică ştiu că nu am încotro şi trebuie să mă maturizez, să pot face faţă obstacolelor care le am de depăşit. Dar parcă nu ar vrea să fac asta în detrimentul gândirii idealiste, care (zic eu) m-a caracterizat mereu.
Mi-am pierdut…
… harul magic de a îndruga prostii, de a bate apa în piuă, da a umfla gogoşi. Mai pe scurt, nu mai ştiu ce şi cum să scriu.
Desigur, nu mă aşteptam să dureze prea mult avântul cu care am început blogul, dar au trecut luni bune totuşi. Acum articolele vin din ce în ce mai rare şi mai seci. Idei poate ar fi, dar nu ştiu să le văd, sau să le fructific.
