Eu văd lucrurile care se întâmplă la noi, şi nu numai, ca fiind lucruri perfect naturale. Orice animal, dacă i se acordă condiţiile necesare, va creşte în populaţie şi va înăbuşi în mare majoritate celelalte specii. Dar ajunge eventual la masa critică, locul în care începe un declin, unde deja balansul natural trebuie restabilit. Şi atunci deja nu se mai pune problema la avansarea speciei, ci fiecare individ va trage pentru el.

Vedeţi lucrul ăsta în specia umană? Vedeţi indivizii mai mari mâncându-i pe cei mai slabi?

Văzusem pe discovery un emisiune în care prezentau un anume dezastru ecologic, unde o specie de peşti a fost introdusă într-un mediu nou, un râu unde nu avea nici un prădător natural. Ajunseseră aşa de mulţi peşti, încât atunci când mergeai cu barca pe râu, tăiai atâţia peşti cu elicea, încât rămânea o dâră roşie în urmă. Şi ce măsură luaseră specialiştii? Au lăsat liber oricărui pescar să pescuiască cât mai mulţi peşti din respectiva specie, şi să îi ducă la fabrici pentru procesare.

În momentul ăla mă gândeam că o astfel de tehnică ar fi foarte  eficientă şi pentru oameni. În ziua de azi mult prea puţini indivizi mai pretuiesc viaţa umană… eu cu siguranţă nu. Şi oricâte demonstraţii şi programe ar fi, acest lucru nu se va schimba. Singurul lucru care ar funcţiona ar fi ceva să decimeze rândurile bipezilor: un război mondial, o calamitate naturală sau un virus, ceva care să aducă populaţia umană la un nou jos. Abia atunci or să înveţe majoritatea ce înseamnă o viaţă. Nimeni nu ştie să vadă frumosul şi bunul când toate sunt roz… dar când totul e de rahat, cele două îţi sar în ochi.

Sau poate nu or să înveţe nimeni nimic… poate rasa noastră e deja prea perversă să mai poată fi integrată din nou în ciclul natural. Atunci să ningă cu focoase, frate. Viaţa o va lua iar din loc şi fără noi.

Şi a doua zi la şcoală aveam un fel de concurs cu Iulius, să vedem cine o are mai mare. Julitura, mă refer. Atunci când lungimea sau suprafaţa nu erau de ajuns să dovedescă superioritatea, mereu aveam replica “Da, dar a mea e mai adâncă.” Şi când nu aveam răni noi de comparat, cicatricile vechi erau la fel de semnificative.

Acelea erau dovezile că eu traiam, nu doar existam. Şi într-un mod stupid, cam aşa era, fiindcă nu poţi să treci prin viaţă cu adevărat, fără să te alegi cu nişte urme.

Acum am apucat iar vechile obiceiuri. După un antrenament mai intens, ajung acasă cu tot felul de vânătăi, şi sunt oarecum mândru de ele. Ele au o însemnătate. Fac ceva diferit. Nu merg pe burtă prin viaţă, pentru ca la sfârşit să realizez că sunt un anost. Şi totuşi încă nu consider că trăiesc cât pot. Este enervant că ştiu că pot face atât de multe, dar mă complac în starea mea inertă.

În fine, abia aştept ziua de mâine să vâd ce culori îmi mai apar pe corp… mă prinde bine movul. Somn uşor.

O altă întrebare care îmi plăcea la nebunie era “În ce cartier stai?”. Îniţial spuneam că nu ştiu sau nu are nume, dar după o vreme “gaşca” din cartier cu care umblam s-a decis să îl boteze. Şi am scris noi frumos pe un stâlp la intrare în cartier, negru pe alb , să se vadă, “3 chiloţi”. Şi cam aşa a rămas numele, deşi puţin îl ştiu. Dar tot era distractiv să vezi reacţiilor oamenilor când le spuneai.

Dar cam atât. Nu mă mai pot lăuda cu numele şi locatia cartierului. Nu mai pot să mă găsesc “jos în 5 minute” cu beţivu (de asemenea rezident în 3 chiloţi). Pe de altă parte, nu mai trebuie să văd zilnic un bar plin de c…rema societăţii. Nu mă mai cunoaşte lumea de când eram mic şi mă căcam pe mine. Un nou început, nu?

Deci de acum mă găsiţi în centru, la spicu. Stau cu frate-miu câteva luni, până reuşesc să îmi iau şi eu un apartament. Salutări.

Eu mereu am grijă să ţin la îndemână nu doar un vis. Am atâtea vise că vă pot da şi vouă pe gratis câteva. Dar voi nu veţi şti să le faceţi ale voastre. Pot să le fac pierdute pe majoritatea şi să merg înainte, tras de cele două care într-adevăr contează pentru mine.

Mă uit în jur şi văd restul lumii cum aleargă după titluri, după bani. Şi când au răgaz să îşi tragă sufletul, bagă o ţigară şi o bere şi uită de cursă, pentru ca a doua zi să o ia de la început. Şi oricât de multă avere şi faimă vor aduna, niciodată nu vor ajunge la saţietate, vor deveni mai avizi, mai inumani. Parcă le doresc să nu aibă succes în căutarea lor, poate aşa vor găsi o fericire idealistă ascunsă bine în faţa lor.

Este un circ şi eu am bilet în primul rând… mă uit şi arăt cu degetul, râzând. Sunt un ipocrit în ochii lor, ai voştri… şi niciodată nu mi-a păsat mai puţin… fiindcă voi nu mă cunoaşteţi. Eu nu sunt doar cum spui tu, sau el, sau ea. Eu sunt cel mai bun prieten al cuiva, cel mai dispreţuit om al atuia, iubitul “ei”, modelul lui sau un individ oarecare. Toate astea mă definesc la fel de mult ca părerea mea despre mine.

Puteţi pune oricâte etichete doriţi pe orice lucru sau persoană, dar niciodată să nu uitaţi că lucrurile sunt prea subiective pentru a le putea defini.

Dar nu e tocmai aşa. Ceea ce pare a fi libertate, este de multe ori chiar inversul. Odată cu ea vin o sumedenie de responsabilităţi, care îţi îngrădesc enorm viaţa. Îţi organizezi singur timpul liber… da… dar acest timp liber este din ce în ce mai rar. Ai banii tăi… da… dar majoritatea se vor duce pe lucruri esenţiale (facturi, mâncare, eventual o rată). Poate că evenimentele peste care dai îţi conferă o perspectivă mai elevată asupra vieţii, o apreciere mai bună a ceea ce te înconjoară, dar din asta nu poţi scoate prea multă fericire.

Şi până la urmă, nu ăsta e scopul fiecăruia în viaţă? Nu fericirea? Obţinerea ei se complică odată cu “maturizarea” mult visată. Nu mai eşti fericit la o jucărie nouă, sau la o îngheţată, sau la jucatul în nisip cu 2 prieteni. Acum fericirea derivă din situaţie financiară bună, sau din distracţii extravagante (200 km/h pe drum, o petrecere nebună, sau un weekend pe munte) sau poate din relaţii de iubire. Nu mai râdem ca proştii molfăind 5 gume Turbo deodată. Ce n-aş da să fiu iar de 10 ani, să alerg nu după fete, ci de nebun, scoţând sunete de maşină.

Sfatul meu este să nu vă mai doriţi atât de mult maturitatea, fiindcă rareori este ceea ce promite a fi.

Nu. Viaţa, în umila mea opinie, este un set de trăiri, de sentimente, de situaţii… lucruri diverse, care înalţă spiritul şi modelează caracterul. Viaţa poate fi găsită într-un răsărit, sau într-o decepţie, sau o persoană specială care te îţi răscoleşte sentimentele, şi foarte uşor se pierde în monotonie, în plafonare, în delăsare. Viaţa bună nu este o slujbă plătită bine, o casă mare şi 2 copii cuminţi. Viaţa nu e dedicarea totală a personalităţii mele unui zeu în speranţă mântuirii. Viaţa nu se măsoară în numărul de beţii, de prieteni sau de fete f****e.

O persoană care mereu a urmat un şablon, care nu a îndrăznit măcar o dată să ridice capul, să viseze viitorul şi să uite de limite… o asemenea persoană îşi iroseşte viaţa. Şi eu nu vreau să fiu această persoană. Nu pot spune că am fost cel mai neconformist individ, dar ştiu să visez şi să încerc să îmi urmez visele astea. Şi niciodată nu e prea târziu să încerci.

Am cam 2 luni de când îmi surâde ideea unei escapade din societate… să fug de normele şi regulile impuse la tot pasul. Şi ideea asta presupune o mică plimbare pe malul Siretului…de la Galaţi până în dreptul Tecuciului (cam 150 km… am estimat 5-6 zile de mers). Vreau să plec cu cortul şi câteva provizii esenţiale şi să mă deconectez. Nu ştiu exact ce voi găsi: relaxare? calm? o revelaţie intelectual?… dar ştiu că vreau să fac asta. Şi dacă nu voi munci, în weekend plec. Am amânat destul.

Deja sunt destui care mi-au sugerat să mă răzgândesc… dar nu văd un motiv. Este periculos? … da. Dar sincer, am mai multe şanse să păţesc ceva dacă mă plimb prin Galaţi decât pe Siret.

Pentru cei care poate îşi vor face griji, sau care sunt curioşi, anunţaţi şi vă voi ţine la curent. O să am la mine telefonul şi voi raporta o dată pe zi situaţia mea câtorva persoane. Dacă sunteţi interesaţi de evoluţia escapadei, anunţaţi-mă şi ori vă voi suna, ori vă voi pune în legătură cu cineva pe care voi suna.

Am încercat să alerg zilnic, dar nu a ţinut decât vreo 2 săptămâni, dupa care a început să mă doară piciorul drept (presupun că alerg şui). Cu fotbalul sau baschetul este complicat fiindcă rareori se strâng destui. Aşa că am decis să încep kyokushin. Am 2 verişoare care deja practică, aşa că imediat m-am implicat.

Astăzi a fost prima zi. A mers bine. Am fost pus în grup cu cei mai neexperimentaţi (ceea ce e şi logic). Interesant e că primul cel mai în vârstă după mine nu cred că avea nici 10 ani. Astăzi am învăţat blocaje. Prima impresia care mi-a lăsat-o antrenamentul este bună. Seamănă dubios de mult cu învăţatul la chitară. La chitară, pasajele complicate sunt foarte enervante fiindcă nu sunt mişcări naturale ale degetelor şi încheieturii, dar după ce le repeţi destul, devin uşoare şi plăcute de executat. La fel şi cu mişcările care mi-au fost arătate azi. Îmi venea greu să le execut, fiindcă nu sunt mişcari obişnuite pentru mine, dar sunt sigur că în timp îmi vor veni foarte natural.

Sper să am destulă motivaţie să mă ţin de sportul ăsta, fiindcă îmi pare cu adevărat interesant, şi beneficiile sunt numeroase.

Dacă cineva din Galaţi are o curiozitate/atracţie/…. fetiş cu arte marţiale, click aici pentru site-ul şcolii. Puteţi găsi câteva informaţii şi date de contact.

Azi am pus  şi am dormit sănătos la prânz, şi am avut un vis interesant (pe care l-am ţinut minte). Ok… ţin minte că veneam de la muncă pe jos, echipat complet (salopetă, cască, bocanci) şi probabil mă grăbeam undeva, fiindcă alergam. Şi cum alergam eu aşa, am trecut pe lângă un grup de uamini şi, din cauza vitezei, nu am reuşit să mă feresc destul de bine de ei aşa că am şters foarte uşor pe o tipă. Nici o problemă… îmi văd de drum. Mai fac câţiva paşi şi mă prinde din urmă gagiul respectivei, foarte protector că  ”ce cred eu că fac?”. Băi şi îmi f**e o mamă de bătaie ca la secţia 1… cu strigături şi ritm de DNB. Termină omu, pleacă… eu mă ridic, îmi şterg borşu de la nas şi îmi văd de drum de parcă nu s-a întâmplat nimic.

Subit, nu mai sunt singur. E cu mine o figură familiară… un amic. Nu ştiu cine, efectiv nu avea trăsături… doar dădea senzaţia că eram amici. Mergem noi o vreme şi ajungem în centrul Galaţiului. Deja era seară, deci “fetele” ieşiseră la produs. Şi mare uimire când o recunosc pe una din ele… era colegă de facultate. Ne facem că nu ne cunoaştem şi trec mai departe. Intru cu amicul ăsta într-un restaurant să mâncăm. Se face că era un restaurant chinezesc şi patronul era o figură proeminentă a industriei muzicale… Snoop Dog ). Vine patronu, face un tur de restaurant, dupa care ne aşezam la o masă (eu cu amicul fără nume şi, în mod suspect, alţi 2 amici la fel de lipsiţi de trăsături care au apărut din neant) şi ne apucăm de citit meniul.

Nu ştiu ce am comandat, dar când a venit mâncarea, am constatat (eu cu plăcere, ceilalţi nu prea) că erau urechi de iepure… la propriu urechi de iepure. Aveam şi o garnitură din nişte legume suspecte. Şi oricât de dubios era aspectul, gustul era incredibil. Terminăm şi cerem nota. Ştiţi cum vine frumos în localuri o chitanţă într-un carneţel… ei, în restaurantul ăsta arăta mai tare ca o invitaţie de nuntă. Era plină de tot felul de decoraţiuni… puteai foarte bine să crezi că e vreo lucrare de artă. Aproape că îţi făcea plăcere să plăteşti.

Şi cam pe aici mă trezesc. Nu prea sunt eu genul care să cred că au o anume semnificaţie visele, dar ar fi curios să aflu ce ar trebui să însemne visul ăsta.

O altă parte a faptului că muncesc de ceva timp este că deja am cam învăţat ce am de făcut şi nu trebuie să acord toată atenţia… merg pe automat. Lucrul ăsta îmi lasă timp să mă gândesc la tot felul de prostii (nu dinalea naşpa, nesimţiţilor… că se vede tot prin salopete). Ieri mă fascina un subiect pe care cam evit sa-l abordez pe blog: religia.

Mă gândeam că sunt atâtea religii, una mai stupidă decât alta. Şi sunt atâţia care ar crede orice, atâta timp cât li se oferă promisiunea de o recompensă dacă ar face ceva spre care oricum au o oarecare dispoziţie… eu cam aşa înţeleg religia. Oare e chiar aşa de greu să născoceşti o religie?

Hai să propun eu o variantă.

O să încerc să punctez lucrurile comune la majoritatea religiilor, şi voi începe cu “promisiunea”. Religia mea însă nu o să vă promită nimic după ce treceţi in nefiinţă. Nu o să vă promită nici 40 de virgine, nici viaţă eternă la dreapta unui simbol patern… nu. Promisiunea va fi ceva mult mai tangibil şi, în părerea mea, mult mai înălţător decât restul. O voi numi “avansarea condiţie umane” şi, în câteva cuvinte, ar fi vorba despre urmărirea unui ideal moral superior. Va fi fericirea în timpul vieţii prin avansarea morală şi intelectuala a individului. “Să fim mai buni”… dar nu în sensul general acceptat: milă, simpatie, umilinţă şi alte virtuţi predicate de biserici. Eu vreau ca omul să fie mai inteligent, să fie mai controlat în acţiunile lui, să fie mai echilibrat pe toate planurile, să aibă o minte mai expansivă. O mică paranteză să menţionez o informaţie servită de o cunoştinţă cu frica Domnului: aparent, toţi bărbaţii sunt închişi la minte (şi misogini)… deci religia mea ar putea fi prima cu o mai mare atracţie către femei, că masculii nu vor dori să ridice capul din pământ.

După promisiune, ne trebuie un set de reguli de respectat şi un set de pedepse pentru cei care nu le urmează. Va fi o singură regulă cardinală: indiferent de modul în care fiecare îşi trăieşte viaţa, nu are dreptul să perturbe pe a celorlalţi în mod negativ şi ireversibil, iar nerespectarea acesteia aduce cu sine cea mai grea pedeapsă, anume alungarea din societate şi negarea existenţei sale de către ceilalţi. Şi majoritatea regulilor care le-aş putea înfiinţa ar fi bazate pe bunul simţ şi legile comune în mai toată societatea noastră. Şi în cazul afronturilor “minore”, pedepsile şi posibilitatea de revanşare ar constitui muncă în folosul ţelului religios. Până la vârsta de 20 de ani responsabili de fiecare greşeală (nu le voi spune păcate) vor fi părinţii sau tutorele. Spre deosebire de creştinism, conform căruia toţi ne naştem cu un păcat imens moştenit de la protopărinţi de care nu putem scăpa decât prin botez, în religia asta nouă toţi ne naştem absolut perfecţi, iar în timpul vieţii adunăm defecte… şi niciodată nu vom putea reveni la starea aceea iniţială. Perfecţiunea asta va fi totuşi întâlnită decât la zeul, figura spirituală, modelul religios pe care îl urmăm. Lucru care ne aduce la următorul punct comun al tuturor religiilor… zeii.

Toate religiile (pe care le cunosc eu, cel puţin) au cel puţin un zeu, de regulă bărbat la monoteism, cele politeiste având mai multă varietate… deşi zeul principal tot bărbat este: Dumnezeu, Allah, Jupiter (sau Zeus), Buddah, Krishna, Zamolxis şi alţii. Ce propun eu pentru religia asta nouă nu este o figură sfântă standard, cu nişte caracteristici definite de “aleşii binecuvântaţi” de respectivul zeu. Eu propun ca fiecare să îşi modeleze zeul în imaginea care o deduce din virtuţile prezentate de religie. Dacă vrei să fie bărbat, să fie… femeie… nici o problemă. Poate fi şi un animal… nu contează atâta timp cât această prezenţă metafizică este cineva sau ceva pe care tu să o poţi urma pe drumul descris de religie.

Până acum avem o promisiune, un zeu, un set de reguli… cam astea trei sunt esenţa unei religii. Ar mai trebui o carte sfântă, eventual o colecţie de manuscrise antice din care să pot extrage informaţii care să ateste veridicitatea religiei mele… că aşa e la modă.

Şi când te gândeşti la vacanţă, de obicei 2 lucruri vin în minte: mare şi munte (în cazul studenţilor mai este şi “beţie cruntă”). Eu parcă totuşi nu vreau nici munte nici mare. Să vă propun eu un scenariu alternativ, la ţară.

Prima zi vreau să ajung la ţară şi primul lucru care îl fac este să trag un pui de somn la răcoare. Când mă trezesc vreau să muncesc prin grădină vreo 2 ore… săpat, prăşit, udat… orice. Când termin vreau să mănânc un borş făcut pe sobă. Eventual felul doi un rasol de pasăre. Apoi vreau să îmi caut un loc la umbră sub un copac, să îmi intind o pătură şi să citesc ceva, poate un pui de somn. Apoi seara nişte mâncare şi somn.

A doua zi vreau să mă trezesc dimineaţă şi să simt aerul rece specific satelor mici. Mă spăl, puţină conversaţie şi apoi să dau iama prin grădină şi toată dimineaţa să mănânc fructe direct din pom… eventual să îmi găsesc o cracă care să mă poată ţină şi să mă cocoţ eu cât mai sus (toată lumea ştie că cele mai gustoase fructe sunt alea din vârf). La prânz vreau să nu mai pot mâncare mâncare gătită din cauza cantităţii de fructe servite dimineaţa. Dar nu e problemă… trag un pui de somn şi când mă trezesc, plec la plimbare prin pădure. Caut mure şi gândaci. Calm, că doar murele le mănânc. Cu insectele doar am o fascinaţie (sechele din copilărie)… iar în pădure sunt foarte multe, cu diferite forme şi culori. Când mă întorc, iau cina… un pui la grătar cu salată (legume proaspăt culese din grădină), apoi bag un pahar de vin şi trag pe dreapta. Noaptea asta dorm pe prispă. Şi stau treaz până la unu fiindcă se aud tot felul de gângănii care zboară, merg sau se târăsc.

A treia zi mă trezesc plin de pişcături, dar totusi foarte bine odihnit. Dau o tură de grădină, eventual mănânc o roşie. La prânz mănânc nişte brânză cu smântână, după care mă împachetez şi mă car acasă.

Sunt sigur că 2 zile sunt de ajuns să te odihneşti şi să te relaxezi, doar să îţi alegi locaţia care ţi se potriveşte cel mai bine.